Istoric

Comuna Corneşti este situată în partea de sud – est a judeţului Dâmboviţa, la 50 km distanţă de Bucureşti şi 27 km distanţă de Ploieşti.
Corneşti este comună componentă a judeţului Dâmboviţa, Regiunea Sud Muntenia. Are în componenţă satele Corneşti – sat reşedinţă, Bujoreanca, Cătunu, Cristeasca, Crivăţu, Frasinu, Hodărăşti, Ibrianu, Postârnacu şi Ungureni.
Comuna Corneşti este situată pe malul drept al Cricovului Dulce şi este traversată de şoseaua naţională DN 1A care leagă Bucureştiului de Ploieşti.

Satul Corneşti
Prima atestarea documentară a localităţii Corneşti datează din anul 1579. Satul Corneşti, a fost dat ca zestre de Vlad Vodă Călugăru – 1482 – 1495 – fiicei sale căsătorită cu Staico mare logofăt de Bucov. În vremea domniei lui Radu Paisie – 1535 – 1545 – este dat la rândul său de Staico fost mare logofăt, fiicei sale Stana, ca zestre iar la 20 iunie 1579 teritoriul satului Corneşti se afla în propietatea postelnicului Staico, nepotul logofătului Staico.
În prima jumătate a secolului XVII, satul Corneşti este amintit adeseori în documentele vremii, când apare ca martor Ilie postelnic apoi vornic din Corneşti – 08 septembrie 1611, 20 martie şi 25 noiembrie 1626, 1632 etc.
La 20 august 1638 sunt menţionaţi boierii de Corneşti care stăpâneau satul. Strategia de dezvoltare locală a comunei Corneşti, Judeţul Dâmboviţa pentru perioada 2015 – 2020
Spre sfârşitul secolului XVII – 20 aprilie 1691 – Mihnea Stolniceasa, fiica lui Ilie Vornicu din Corneşti, dăruieşte nepoatei sale Marica Brâncoveanu, un sfert din satul Corneşti, ce aparţinea surorii sale Aurora, care nu a avut urmaşi. La 24 aprilie 1695, Marica Brâncoveanu mai cumpără încă 267 de stânjeni de la Drăghici din Corneşti.
În secolul XVIII, satul Corneşti se afla în propietatea familiei Greceanu. Aici se va deschide o manufactură de arpacaş ce aparţinea lui Scarlat Greceanu mare logofăt. De la 1785, în satul Corneşti a funcţionat şi un bâlci, ale cărui venituri erau destinate înteţinerii şcolii din sat. Începând cu anul 1835, boierul C. Cornescu solicită încă două bâlciuri, la data de 21 mai şi în vinerea mare.
La 1843, satul Corneşti era în propietatea lui Constantin Cornescu logofăt al dreptăţii.
În anul 1857 moşia Corneşti şi Cojasca se afla în propietatea clucerului N. Alexandrescu şi deţinea “ 900 de familii de români şi desrobiţi tăblaşi, locuri de arătură îndestule…..600 pogoane noi curăţite….cu hanuri, cârciumi la două drumuri mari, case pentru arendaş“.
Legea impropietăririi din 1864 – 305 locuitori au primit pământ – 83 fruntaşi, 81 mijlocaşi, 71 pălmaşi, 70 cu loc de casă. Unul din primele episoade ale răscoalei din 1888 s-a desfăşurat pe teritoriul comunei Corneşti. Mulţi dintre locuitorii comunei au fost împropietăriţi până în anul 1929. În anul 1933, pe teritoriul comunei Corneşti era amenajată o fermă agricolă, propietatea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.
Principala ocupaţie a locuitorilor comunei Corneşti a fost agricultura.
Una dintre primele şcoli săteşti din judeţul Dâmboviţa a fost înfiinţată la 1785 de către Scarlat Greceanu. Şcoala funcţiona pe lângă biserica nou construită şi urma să aibă “20 de copii nelipsiţi la învăţătură” urmând să fie finanţată din veniturile obţinute de la bâlciul local. Şcoala din Corneşti a fost redeschisă în aul 1843, iar în anul 1881 era frecventată de 15 elevi din 51 de vârstă şcolară. La 1921 funcţionau două posturi de învăţător într – un local în stare bună. La 1933 funcţionau trei posturi pentru 4 clase. Peste 77% din locuitori nu erau ştiutori de carte.
Căminul cultural “Viaţa satului” a fost înfiinţat în anul 1936 şi avea sediul într o cameră închiriată. Biblioteca căminului cultural, purta numele “George Coşbuc” şi avea sediul în localul băncii populare “Progresul”. Consiliul de conducere al căminului cultural organiza serbări cu caracter naţional şi patriotic, concursuri ţărăneşti cu premii în natură.
În anul 1949 căminul cultural îşi schimbă numele în “Nicolae Bălcescu”.
Dacă în anul 1810 satul Corneşti avea o populaţie de – 779 locuitori organizaţi în cadrul a 99 de gospodării, la 1835 populaţia scade la 47 de gospodării. Populaţia satului creşte în anul 1838 la – 91 de gospodării cu 302 locuitori, iar spre sfărşitul secolului XIX – 1.500 locuitori (cu satul Cristeasca). În perioada anilor 1911 – satul Corneşti ajunge la 405 familii iar în perioada anilor 1975 – 930 de gospodării.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Corneşti se găsesc următoarele descoperiri arheologice şi monumente istorice şi de arhitectură:
• Movila Corneasca – site arheologic din perioada bronzului;
• Siliştea Corneşti – aşezare medievală şi un cimitir site arheologic;
• Între gârle – aşezare prefeudală din secolele IX – X – monument arheologic;
• Tezaur de monede greceşti şi macedonene – secolul II î.e.n.;
• Tezaur de monede romane republicane – secolul I î.e.n.;
• Biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” – 1829;
• Beciul conacului Cornescu – a doua jumătate a secolului XVII.

Satul Cătunu
Prima atestare documentară a satului Cătun datează din – 16 noiembrie 1629, când Alexandru Vodă Iliaş întăreşte lui Radu Logofăt din Măneşti, părţi din satul Cătunu cumpărate de la Mitrea şi de la stana, fiica lui Satico.
La 20 iunie 1649, satul Cătunu intră în totalitate în propietatea marelui logofăt Radu Cocărăscu.
La mijlocul secolului XVIII satul Cătun se afla ăn propietatea familiei Cătuneanu care stăpânea şi satul Hodărăşti.
În anul 1864, odată cu reforma agrară a lui A.I. Cuza 220 de locuitori au fost împropietăriţi – 134 mijlocaşi, 44 pălmaşi, 42 fruntaşi.
La 1879 teritoriul satului Cătun se aflau în propietatea lui M. Atanasiu şi familiei Cătuneanu.
Populaţia satului Cătun în perioada anilor 1810 – 63 locuitori cu 35 de case.
La 1835, sunt menţionate satul Cătun cu – 37 gospodării şi Cătunul Mare – 26 gospodării.
În anul 1838 satul Cătunu este locuit de – 121 de familii cu 545 locuitori iar în anul 1975 – 388 gospodării.
Şcoala din Cătunu a fost înfiinţată în anul 1877 şi a funcţionat într – un local donat de Cristache Atanasiu, iar din 1885 funcţiona într – un local nou cu patru camere. În 1928 şcoala din Cătunu funcţiona cu trei posturi de învăţători pentru şapte clase.
Satul Cătunul a beneficiat din anul 1910 de o bibliotecă populară.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Cătunu se găsesc următoarele descoperiri arheologice şi monumente istorice şi de arhitectură:
• Olteni – aşezare din epoca bronzului;
• Viişoara – aşezare geto – dacică din secolele II – I î.e.n.;
• Moviliţa – aşezare din secolele II –I î.e.n.;
• Islaz – aşezare geto-dacică din secolele II –I î.e.n.;
• Nataca – aşezare prefeudală din secolul IV e.n.;
• Biserica Sfăntul Ştefan – 1812 – 1817;

Satul Hodărăşti
Aşezarea numită în documentele vremii şi Odărăşti este menţionată pentru prima dată în secolul XIX.
La 30 iulie 1817, moşia se afla în stăpânirea lui Ion Cătuneanu, care a ridicat o biserică şi o şcoala, aceasta din urmă fiind finanţată din organizarea unui bâlci şi a târgurilor locale. În aceeaşi perioadă, o parte din moşia Hodărăşti, căreia I se mai spunea şi Pelina, se afla în propietatea Ecaterinei Greceanu.
În anul 1911, satul Hodărăşti, se afla pe moşia Corneşti a lui Alexandru Şuţu.
Populaţia satului în perioada anilor 1810 era de – 63 locuitori cu 35 de case, în anul 1838 – 89 de familii cu 343 locuitori şi în anul 1911 – 213 gospodării.
Şcoala din Hodărăşti, este una dintre cele mai vechi şcoli din judeţul Dmboviţa, fiind înfinţată în anul 1817 de către stolnicul Ion Cătuneanu.
În anul 1855 este construită o nouă şcoală pentru copii din satele Hodărăşti şi Cătunu.
În perioada anilor 1930 doar 42,1% dintre locuitorii satului Hodărăşti erau ştiutori de carte.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Hodărăşti se găsesc următoarele descoperiri arheologice şi monumente istorice şi de arhitectură:
• Aşezare geto-dacică din epoca clasică, secolul II e.n.;
• Aşezare medievală din secolul XV;
• Biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în perioada anilor 1862 – 1864;

Satul Bujoreanca
Prima atestare documentară a satului datează din secolul XIX. Pe harta rusească din anul 1835, satul Bujoreanca nu apare, însă pe la 1859 satul se afla în propietatea unei boieroaice cu numele de Catinca Bujoreanca.
La sfârşitul secolului trecut, satul Bujorenca era un cătun al localităţii Cătunu.
În perioada anilor 1911 satul Bujorenca se afla în propietatea Elenei Schina, care avea o moşie de 330 ha.
Pe la mijlocul secolului XIX, copii învăţau la şcoala din Poenari sau Dăneşti. Primul local de şcoală a fost ridicat în satul Bujorenca în perioada anilor 1930.
Evoluţia populaţiei din satul Hodărăşti a pornit de la 172 de familii în anul 1911, 839 de familii în 1930 şi a ajuns în perioada comunită 1975 la 375 gospodării.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Bujoreanca se găsesc următoarele descoperiri arheologice:
• Aşezare geto-dacică;
• Tezau de circa 70 de monede imperiale, emise de împăraţii Vespasian şi Antonius Pius, secolele I-II e.n.;

Satul Crivăţu
Prima atestare documentară a satului Crivăţu datează din secolul XVI – 1557.
Numele satului provine de la apa Crivăţul. În documentele vremii – 1649 – este meţionat Crivăţul uscat. În trecut era cunoscut și sub numele de Ochiul Boului.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Crivăţu au fost făcute următoarele descoperiri arheologice:
• Malul Roşu – Vărsarea Cricovului – aşezare din secolele III – IV e.n.;
• Ceramică romană;
• Monedă imperială romană din bronz;
• Tezaur de monede republicane şi imperiale, format din 472 piese de argint – ultima de la Traian – secolele I î.e.n. – I e.n.;

Satul Ungureni
Deoarece există patru sate ce poartă acelaşi nume, toate înfiinţate de români veniţi din Transilvania, este greu de stabilit care sunt informaţiile despre fiecare în parte.
Satul Cristeasca
Prima atestare documentară a satului Cristeasca, datează din 27 aprilie 1619, când apar ca martori Bălan şi Mihnea din Cristeasca.
Numele satului, apare în documentele vremii, sub forme diverse – Cârsteşti, Cârsteasca, Crâsteşti.
În satul Cristeasca trăiau mic boieri, propietari de “ocine” în alte sate.
În perioada 1624 -1625 postelnicul Pătraşco vinde ocina la Măneştii de Jos, iar la 1638 fii lui spătaru Draghici, vând satul Piscanii de la Pod.
La 20 iunie 1649, în documentele vremii apare meţiunea despre satul Cătunu care se întindea “până în hotarul crăsteştilor”.
În anul 1857, în presa vremii apare anunţul că – moşia Cristeasca, propietatea Elenei Cristescu, se dă în arendă începând cu anul 1858.
Reforma agrară din 1864 – împropietăreşte 86 de clăcaşi.
Evoluţia populaţiei din satul Cristeasca a pornit de la 231 locuitori cu 56 de case în anul 1810, 77 de familii cu 271 locuitori – 1838 şi ajunge la 119 gospodării în anul 1975.
Biserica din satul Cristeasca, ce poartă hramul Sfântului Evanghelist Ioan şi Sfântul Grigore, a fost ridicată în anul 1810.
Şcoala din satu Cristeasca a fost înfiinţată în anul 1857 şi funcţiona într – o casă particulară. În anul 1933 funcţiona tot într o casă particulară, cu un singur învăţător pentru patru calse cu 127 de copii. În anul 1938 e solicita înfiinţarea a încă două posturi de învăţători ca urmare a creşterii numărului elevilor. În perioada anilor 1930 doar 24,2% dintre locuitorii satului Cristeasca erau ştiutori de carte.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Cristeasca nu au fost descoperite vestigii arheologice.

Satul Ibrianu
Prima atestare documentară a satului Ibrianu datează din secolul XIX. Pe harta rusească din 1835, satul Ibrianu nu apare, însă la 1838 propietarii moşiei erau mănăstirea Sărindar şi serdarul Bănică Bălăceanu.
La sfârşitul secolului XIX, existau două sate cu acelaşi nume – unul în comuna Finta şi unul în comuna Frasinu.
Populaţia satului Ibrianu a avut o evoluţie constantă, de la 90 de familii cu 383 de locuitori – 1838, 90 de familii – 1911 şi 105 gospodării – 1975.
Şcoala din satul Ibrianu, a fost înfiinţată în anul 1855. În anul 1928, şcoala funcţiona cu două posturi de învăţători pentru şase clase, iar din 197 de copii, existenţi în sat, 131 dintre ei frecventau cursurile şcolii. În anul 1933, erau înscrişi la şcoală 182 de copii din 213 existenţi.
În anul 1931, 41,3% din populaţia satului Ibrianu erau ştiutori de carte.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Ibrianu au fost făcute următoarele descoperiri arheologice:
• Aşezare din epoba bronzului;
• Aşezare geto dacică din perioada La Tene;
• Aşezare medievală, din secolele XVI –XVIII;

Bătrânii spun că perioada în care a luat ființă satul era una în care plouase foarte mult și răul Ialomița își ieșise din matcă. Șuvoaiele surprinseseră pe fata unui boier din Finta în timp ce supraveghea strângerea recoltei aproape de albia râului și speriată de apele revărsate s-a adăpostit din calea acestora urcându-se într-o salcie foarte mare. În acel timp un turc ,pe nume Ibrahim, călătorea pe aceste meleaguri și auzind din depărtare țipetele fetei o salvează și apoi o duce la tatăl ei la Finta. Acesta îi dăruiește drept mulțumire o mare suprafață de pământ reprezentând vatra satului Ibrianu precum și împrejurimile acestuia. În anul următor Ibrahim se hotărăște să cultive aceste pământuri și își angajează oameni din satele din jur pentru cultivarea și întreținerea culturilor. Este lesne de înțeles că Ibrahim angajase și oameni responsabili cu pază care își construiseră mici locuințe aici și totodată ,parte din cei ce întrețineau culturile se mutaseră aici. Aceștia probabil și-au adus și familiile cu ei, s-au adunat și alții și așa s-au pus bazele unei mici așezări care s-a mărit în timp. Numele de „Ibrianu” se trage de la acest turc, Ibrahim.În timp numele a suferit modificări ,folosindu-se mai multe derivate din substantivul propriu de bază. Astfel se cunosc mai multe forme: Ibrahim,Ibraim,Ibrain,Ibrian ,într-un final ajungându-se la Ibrianu. Satul este împărțit în două regiuni: Olteni (drumul ce traversează satul făcând legătura între comunele Cornești și Bilciurești) şi Ibrianu(restul satului).
Partea numită Olteni s-a format mai târziu decât restul satului și are o legătură strictă cu acest nume.În anul 1821, după asasinarea lui Tudor Vladimirescu și înfrângerea revoluției acestuia ,parte din pandurii lui Tudor întorcându-se spre casă au trecut prin aceste locuri.Nu se știe pentru ce motiv au dorit să se stabilească aici dar ditr-un act aflat in Arhiva Judţeană Dâmboviţa reiese faptul că un boier ce locuia în Cornești a fost deposedat ,de pământul ce îl avea în apropierea satului Ibrianu acesta trecând în posesia pandurilor. De altfel ,legăturile pe care această mică parte a satului le are cu partea de sud –vest a țării numită Oltenia, sunt dovedite și de numele familiilor ce locuiesc aici, acestea fiind nume specifice locuitorilor din partea Olteniei.
Satul Frasinu
Prima atestare documentară despre satul Frasinu, datează din secolul XIX. În judeţul Dâmboviţa au existat două sate cu acelaşi nume – Frasinu din Deal şi Frasinul din Vale. În anul 1838 – satul Frasinul făcea parte din moşia mănăstirii Sărindar.
La sfârşitul secolului trecut, comuna Frasinu se compunea din patru cătune – Frasinu, Postârnacu, Băltiţa şi Ibrianu, având o populaţie de 1.800 de locuitori.
Evoluţia populaţiei din Frasinu a pornit de la – două sate Frasinu – 71 de case cu 273 de locuitori, din care 79 erau ţigani – 1810, la 66 familii cu 54 de gospodării în anul 1835, 120 de familii cu 430 de locuitori – 1838 şi a ajuns în anul 1975 – 294 de gospodării.
Şcoala primară din satul Frasinul a fost înfiinţată în anul 1840.
În perioada anilor 1930 – 44,1% dintre locuitorii satului erau ştiutori de carte.
Biserica din satul Frasinul, cu hraul Sfântul Haralambie şi Adormirea Maicii Domnului a fost construită în anul 1832.
În anul 1948 a fost înfiinţat Căminul Cultural ce purta numele lui Tudor Vladimirescu.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Frasinu se găsesc următoarele descoperiri arheologice şi monumente istorice şi de arhitectură:
• Dealul viilor – Tota – aşezare geto-dacică din secolele I î.e.n. – I e.n.;
• Islazul bisericii – aşezare din secolul VIII;
• La ziduri – tumul prefeudal şi aşezare feudală din secolul XVIII;
• Monede romane;

Satul Postârnacu
Prima atestare documentară a satului Postârnacu, datează din secolul XVII. Din documentele vremii aflaăm că satul se afla la hotar cu satele Finta şi Gheboaia. Propietar al moşiei fiind mănăstirea Sărindar.
În anul 1957, satul Postârnacu avea 458 de gospodării.
Şcoala din satul Postârnacu funcţiona în anul 1933, cu două posturi de învăţător şi cu patru clase elementare, într – vechi conac. Frecvenţa este destul de slabă – 69 de elevi din 110 înscrişi. Din anul 1928 se desfăşurau şi cursuri pentru adulţi cu aceeaşi slabă frecvenţă a cursurilor – 67 din 113 înscrişi.
În ceea ce priveşte atestare arheologică, pe teritoriul satului Postârnacu, au fost făcute următoarele descoperiri arheologice:
• Movila Postârnacu – Ion Dalvaru – aşezare de epoca bronzului;
• Aşezare tip Ipoteşti – Ciurel – Cândeşti;
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Ialomița a județului Dâmbovița și era formată din satele Cornești și Cristeasca, având 1.500 de locuitori.
În acea perioadă, pe teritoriul actual al comunei erau organizată în aceeași plasă și comunele Frasinu și Cătunu.
Comuna Frasinu, cu satele Frasinu, Postârnacu, Băltița și Ibrianu, avea 1.800 de locuitori, o moară de apă, două biserici și o școală.
Comuna Cătunu avea în compunere satele Cătunu, Bujoreanca, Butimanu, Hodărăști și Ochiul Boului, cu o populație de 1.876 de locuitori. Aici funcționau o moară cu apă, trei biserici și o școală mixtă cu 50–62 de elevi.
În anul 1925, cele trei comune erau arondate plășii Bilciurești din același județ.
Comuna Cătunul, cu satele Bujoreanca, Butimanu, Cătunu, Hodărăști și Ochiu Boului, avea 2.692 locuitori.
Comuna Cornești avea în compunere așezările Cornești, Cristeasca și Ungureni, cu 2.440 locuitori, iar comuna Frasin, cu satele Ibrianu, Frasin, Postârnac și Băltița, avea 3.628 locuitori.
În 1950, comunele au trecut în componența raionului Târgoviște din regiunea Prahova și apoi, după 1952, din regiunea Ploiești.
În 1968, ele au revenit la județul Dâmbovița, reînființat, iar comunele Frasin și Cătunu au fost desființate și împărțite între comunele Butimanu și Cornești, ultima luând cu această ocazie structura actuală. Această structură a fost stabilită de Legea 2/ 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România.